”Puricele în ureche”de Georges Feydeau, Regia: Şerban Puiu, Decorul: Lia Manţoc şi Alin Gavrilă, Costumele: Lia Manţoc

„Bretelele buclucaşe…”

        

             Încă de la prima reprezentaţie pe scenă, spectacolul „Puricele în ureche” s-a jucat cu casa închisă. Acest lucru s-a întâmplat şi în seara de 20 noiembrie  când teatrul a fost invadat dinou de tineri dornici de o porţie de râs.

            Cu un aer parizian al secolului XX, întregul decor reprezintă acele vremuri împreună cu costumele de epocă ale actorilor. Totul se învârte în jurul aceleiaşi probleme, BRETELELE. Doamna Chandebise îşi desfăşoară obişnuita activitate de a desface scrisorile soţului, doar pentru a vedea ce scrie-n ele, dar deschide şi un colet poştal ce conţinea bretelele domnului Chandebise. De aici încep îndoielile asupra soţului, care mai târziu se transformă “din ţânţar în armăsar”.

            Pornind de la scrisoarea anonimă trimisă de prietena Doamnei Chandebise, toţi sunt purtaţi în acelaşi carusel al încurcăturilor care de regulă se desfăşoară în Hotelul „Motănaşul Gentilom”. Toată lumea fuge după toată lumea până la sfârşitul spectacolului când beţiile, ameninţările cu moartea şi râsetele îşi găsesc sfârşitul prin desluşirea enigmei chiar de către doamna în cauză.

            „Puricele în ureche”, un teatru în care predomină comicul de situaţie, păstrează aproximativ aceleaşi straie de râsete ca şi în spectacolul „O noapte furtunoasă”, două piese care merită văzute ori de câte ori aveţi ocazia.

„Berlin Alexanderplatz” după Alfred Döblin, Regia: Dragoş Galgoţiu, Decorul: Andrei Both, Costumele: Doina Levintza

„Panta ascensiunii inutile…”

Berlin Alexanderplatz este o construcţie cu valoare de documentar, care înregistrează zgomotele oraşului condamnat, cântecele târfelor şi vuietul crizei economice.

Spectacolul îţi ia ochii prin costumele create de Doina Levintza, prin decorul lui Andrei Both şi prin momentele muzicale (pasaje din muzica anilor '20 sau piese neoclasice).

Berlinului nu-i este jenă să moară cu păcatele la vedere. Franz este un model reprezentativ pentru societatea paralelă din care face parte. Criminal proaspăt eliberat (încarcerat pentru că şi-a ucis accidental iubita), el încearcă să trăiască cinstit, dar urcuşul său către prosperitatea unei vieţi demne este imposibil. Galgoţiu foloseşte cu inteligenţă panta din centrul decorului, arătând ascensiunea inutilă a lui Franz; bărbatul este tras în jos şi rostogolit pe caldarâm de greutatea propriului corp şi a propriilor alegeri. În Alexanderplatz, târfele cântă, iar Franz devine peştele lor. Sistemul l-a învins, l-a pervertit. Viaţa lui este o eroare cinică a istoriei aflate în plină derivă. Este epoca crizei economice şi a crizei umane, începutul sfârşitului.

Spectacolul nu este o trecere de pietoni, ci o călătorie anevoioasă prin nisipuri mişcătoare. Cine va merge pe acest drum va găsi ascunzătoarea unor comori.

„O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, Regia: Şerban Puiu, Scenografia: Luana Dragoescu

„Râsul spectatorilor şi munca actorilor…”

         După o zi agitată şi plină de activităţi, merită să te relaxezi urmărind spectacolul „O noapte furtunoasă” în regia lui Şerban Puiu. Încă dinainte de a urmări reprezentaţia, îţi creezi o stare de bună dispoziţie datorită tineretului dornic să intre în sala de spectacole. Cu mic, cu mare şi cu sufletul la gură, sala se ocupă în întregime dându-le actorilor o mare satisfacţie şi poftă de joc. Ca de fiecare dată, publicul a răspuns la jocul actorilor cu râsete şi aplauze secunde în şir.

Intriga piesei şi a spectacolului este declanşată de răsturnarea plăcuţei cu numărul casei, fapt ce determină confuzia esenţială a textului: Rică Venturiano, "nebun de amor", nu nimereşte în locuinţa Ziţei, cu numărul nouă, ci în casa cu numărul şase a lui Jupân Dumitrache, pe care îl atacă astfel în modul cel mai flagrant în "onoarea de familist".

Păstrând cadrul perioadei caragialiene, cu mobilierul, îmbrăcămintea şi coafurile adecvate, spectacolul „O noapte furtunoasă” este o comedie care se adaptează modernităţii din zilele noastre prin comicul de situaţie prezent aproape în fiecare replică a actorilor. Trebuie remarcat faptul că rolul lui Pali Vecsei a avut cel mai mare impact asupra spectatorilor, prin modul său de a fi la fiecare aparenţă pe scenă, parcă totul căpăta culoare şi sens în prezenţa lui. Întreaga distribuţie s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, mulându-se perfect pe rolurile jucate.

Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

"Vulpoiul" după H. D. Lawrence, Regia: Florin Zamfirescu, Dramatizarea: Henry Miller, Traducerea şi adaptarea: Cătălina Mustaţă, Scenografia: Alin Gavrilă, Asistent regie: Diana Fufezan

"Feminitatea mai presus de toate..."

Ce poate fi mai greu în viaţă decât să încerci să supravieţuieşti de unul singur într-un loc mărginaş? Iată că spectacolul Vulpoiul, în regia lui Florin Zamfirescu, accentuează acest aspect prin prezentarea a două femei de aproximativ 30 de ani, locuind singure într-o cabană izolată. Ele îşi iau viaţa în propriile mâini de dragul de a scăpa de lumea dezlănţuită de după un război devastator. Toate decurg bine până în momentul în care apare bărbatul, aşa numitul Şarpe de una din cele două femei (putem asocia această poveste cu cea a lui Adam şi Eva).

         Într-un cadru mult mai mic decât în piesa de teatru, cele două femei decid să-l primească sub acelaşi acoperiş pe tânărul Henry. De aici şi divergenţele care apar între ei. Întregul proces de cunoştinţă se complică, ajungându-se la un final nefericit. În comparaţie cu finalul piesei, unde Henry o roagă pe Nellie să se mărite cu el, iar ea e nepregătită pentru asta, finalul spectacolului este unul mai dramatic. Henry devine agitat la refuzul lui Nellie de a pleca cu el, iar într-un moment de maxim suspans acesta o împuşcă pe Jill…..  Un final dramatic si brusc ce marchează întregul public.

"Ghidul copilăriei retrocedate" de Andrei Codrescu, Florentina Mocanu, Gavriil Pinte, Regia: Gavriil Pinte, Scenografia: Roxana Ionescu

"Un om în două părţi sau două părţi într-un om?"

         Aceasta este marea mea dilemă. Andrei Codrescu este poet, prozator şi eseist. S-a născut la Sibiu, în 1946, sub numele de Andrei Perlmutter. În anii 60 emigerază din România în Statele Unite ale Americii, împreună cu mama sa, unde se stabileşte şi trăieşte şi în prezent. În acestă perioadă începe să semneze cu numele de Andrei Codrescu. 
        Încă din începutul spectacolului, putem observa personajul Andrei Codrescu matur, confuz de timpul care a trecut peste el. Trăieşte prezentul anilor 1990, când a sărbătorit 25 de ani de la absolvirea Liceului "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. 

         Spectatorii aşezaţi la mese paralele, au ocazia de a participa la scenele din liceu, mai precis la probele de BAC, ale lui Andrei Codrescu, acesta întâlnindu-se cu egoul său de 18 ani Andrei Perlmutter, interpretat de actorul Ciprian Scurtea. Cea mai interesantă parte a întregului spectacol este aceea că poţi afla o mulţime de lucruri legate de viaţa omului şi scriitorului Andrei Codrescu, despre modul în care se făcea şcoală în anii `50-`60, despre relaţia elev-profesor de atunci, despre iubirile cu cele două colege şi cu profesoara de rusă. Trecerea de la un episod la altul este  marcată astfel încât se creează impresia că păpusile unui vechi orologiu medieval s-au pus în mişcare, recursul la memorie fiind accentuat de pedalările ritmice pe cele opt biciclete vopsite în alb cu coarne de berbeci, marcând în permanenţă plaiurile României mioritice.

         “Echipa de interpreţi” dă viaţă acelor personaje bizare ( Dulcea, Marinella, Ory, Aurelia, Marcel), dar şi Profesoarei de franceză, Profesoarei de rusă, enigmaticei Doamne în negru, Profesorului de educaţie fizică. Costumele sunt semnate de Roxana Ionescu şi, pe lângă regie, Gavriil Pinte, mai semnează decorul şi ilustraţia muzicală în „Ghidul copilăriei retrocedate". 

“Felii” de Lia Bugnar, Scenografia: Dragoş Buhagiar, Coregrafia: Florin Fieroiu, Muzica: Vlaicu Golcea

“Şapte vieţi într-una singură”

Spectacolul "Felii" regizat şi scris de Lia Bugnar, o are în rolul principal pe Ofelia Popii. Întreaga piesă pare a fi o provocare pentru actriţă, interpretând rolul a şapte femei, în diferite "felii de viaţă". Aşadar, putem spune că e un one woman show.
       Debutând cu moartea unui bărbat, care este numitorul comun al celor şapte scene, întregul spectacol se învârte în jurul acestui subiect reprezentând părţi din poveştile care gravitează în jurul unui om. Dacă stăm să analizăm întreaga piesă, putem observa că centrul spectacolului e femeia, aceasta reliefând drama pe care o trăieşte dea lungul unei vieţi întregi în diferite ipostaze. Ofelia Popii  interpretează şapte roluri diferite, şapte "felii de viaţă". Pe scenă au urcat, pe rând, Margareta, Clea, Ela, Doctoriţa, Bella, Bătrâna doamnă şi Nbamira. De la idei despre viaţă, iubire, criză, tristeţe, spectacolul poartă publicul prin diferite stări sufleteşti, atingând apogeul momentelor hilare la finalul acestuia .

În acest spectacol veţi vedea o actriţă care ştie să pună în evidenţă fiecare parte a unei femei, aducând pe scenă, odată cu fiecare rol, mesajul spectacolului, acela că oricine în lumea aceasta merită să fie iubit, să aibă grijă sau să fie îngrijiţi de cei dragi.

“Viaţa cu un idiot” de Victor Erofeev, Traducerea şi adaptarea: Maria Dinescu, Scenariu: Andryi Zholdak

“Fericire şi milă în acelaşi timp...”

Spectacolul “Viaţa cu un idiot”, în scenariul lui Andryi Zholdak, este unul de mare amploare pe care actorii sibieni îl trăiesc la maxim, ca de altfel toate spectacolele din repertoriul lor. Tema principală a piesei este istoria umanităţii. Bazată pe brutalitate şi violenţă în mare parte, stârneşte în fiecare spectator o multitudine de sentimente atingând puncte extreme, adică de la starea de fericire, uşurare, redată în momentul în care femeia rămâne însărcinată şi totul pare că merge spre bine, şi până la starea de milă provocată în momentul în care femeia este distrusă pur şi simplu de cei din jurul ei. Toţi actorii sunt în transă astfel că nici violenţa care se abate asupra lor nu o mai simt, iar spre sfârşitul spectacolului par a fii epuizaţi din punct de vedere psihic şi fizic. După cum ne-a obişnuit, regizorul  Andryi Zholdak foloseşte o varietate de elemente care îi caracterizează modul de lucru, şi anume proiecţiile video ce atrag privirile spectatorilor, ajutând actorii să treacă de la o scenă la alta, şi multe alte elemente printre care şi laptele, acesta simbolizând, în viziunea regizorului, păcatul.

Dacă ar fi să concluzionez în câteva cuvinte impresia asupra primei vizionări a acestui spectacol, aş spune doar că în ciuda temei abordate şi a violenţei implicate, apreciez mai mult munca depusă de actorii sibieni. Spectacolul lui Zholdak te lasă cu porii deschişi. Te simţi parcă scuturat din toate părţile. Face din corpul şi psihicul tău un vas în care imaginile sunt mereu în fierbere.